Dreptul la apărare al martorului – între utopie și realitate necesară

Dreptul la apărare este unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, acesta fiind atât o manifestare a statului de drept, dar și o condiție necesară, sine qua non pentru realizarea eficientă a justiției. Aș putea spune că este unul dintre cele mai importante, mai complexe principii, care mereu lasă loc de discuții și interpretări, cu toate ca acesta cunoaște radacini foarte vechi, iar când vorbim acest drept din perspectiva martorului, chiar de o practică judiciară neunitară.

Spuneam ca are radăcini foarte vechi – astfel, acest principiu a fost consacrat încă din dreptul roman, în cadrul căruia era înscrisă regula potrivit căreia nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat, dreptul de apărare fiind necesar pentru a realiza un echilibru între interesele persoanei și cele ale societății.

De asemenea, reliefând importanța principiul, acesta a fost înscris în numeroase acte internaționale, dintre care menționez Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, principiul îl vom regăsi reglementat și în art. 48 alin. (2) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar și în art. 24 din Legea fundamentală a României – Constituția.

Dreptul la apărare al parților (calitate procesuală pe care o au inculpatul, partea civilă și partea responsabila civilmente) și  al subiecților procesuali principali (suspectul si persoana vătămată), principiu reglementat de Codul de procedură penală în art. 10, înseamnă și se poate manifesta prin mai multe moduri decât apararea efectivă efectuată de către apărători (avocați) prin concluzii scrise/orale, pledoarii etc., cum s-ar putea crede.

Astfel, privit prin prisma instrumentelor procesuale, dreptul la apărare are un conținut complex, în care sunt cuprinse, printre altele, următoarele aspecte:

• posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului penal;
• obligația organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu și aspectele favorabile părților implicate în procesul penal, precum și de a asigura exercitarea deplină a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali;
• posibilitatea și, uneori, obligația acordării asistenței juridice în cursul procesului penal.

În ceea ce privește dreptul la apărare al martorului, acest principiu suferă de incertitudine și de ambiguitate, întrucât practica judiciară nu este constantă – de aceea, se lasă loc multor controverse si interpretări. Cu alte cuvinte, în legislația procesual penală actuală nu este reglementat acest principiu în mod expres în privința martorilor, în pofida faptului că părțile și subiecții procesuali principali se bucură de o reglementare de sine stătătoare a dreptului la apărare în ceea ce îi privește.

Martorul este inclus în categoria subiecților procesuali, reglementată în art. 34 C. proc. pen., alături de ,,expert, interpret, agentul procedural, organele de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare”, nu însă unul dintre cei principali și poate fi reprezentat de orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Incertitudinea la care am făcut referire este dată de lipsa unui text de lege care să întrunească cerințele de claritate și predictibilitate care să specifice necesitatea, obligativitatea sau interzicerea asistării sau reprezentării martorului, cu alte cuvinte, a unor norme imperative sau dispozitive precise, clare, indubitabile, care sa demonteze orice nesiguranță în aplicarea legii, dar și care să aibă ca efect distrugerea oricarei neconcordanțe cu care ne confruntam în momentul de față.

O astfel de neconcordanță o întâlnim, de exemplu, între dispozițiile Codului de Procedură Penală, respectiv între art. 31 C. proc. pen. (,,Avocatul asistă sau reprezintă pățile ori subiecții procesuali, în condițiile legii”) și art. 88 C. proc. pen. (,,Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părțile ori subiecții procesuali principali, în condițiile legii”).

După cum se poate observa, cele doua texte se afla in vădită contradicție și, pe de o parte,  în cadrul procesului penal, aceasta inconveniență ar putea duce la tergiversarea acestuia, chiar și la incălcarea altor principii fundamentale ale procesului penal, cum ar fi caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal. Pe de alta parte, dacă raportarea se face la momentul cronologic al reglementarii sau modificării acestor articole, ar trebui sa considerăm ca voința reală a legiuitorului ar fi exprimată de dispozițiile art. 31 C. proc. pen., deoarece acestea a fost modificate prin Legea nr.255/2013, pe când art. 81 C. proc. pen. și-a păstrat forma neschimbată, astfel cum a fost reglementată în forma inițială a Legii nr. 135/2010.

De asemenea, pentru prezenta neconcordanță legislativă, se poate invoca principiul „lex posteriori derogat priori”, care se traduce prin „o lege posterioara deroga de la o lege anterioara”, însă chiar și dând eficiență acestui principiu, dar și criteriului cronologic antemenționat, aceste soluții nu par a fi suficiente pentru a putea acoperi lacuna legislativă și pentru a îndepărta această ambiguitate dintre cele doua dispoziții legale.

O altă neconcordanță, asemănătoare, există și în cazul art. 10 alin. (1) și (5) C. proc. pen., care se află în flagrantă contradicție cu art. 31 C. proc. pen., întrucât în timp ce art. 10 C. proc. pen. reglementează dreptul de apărare doar pentru părți și subiecții procesuali principali, art. 31 C. proc. pen., așa cum am arătat anterior, relevă posibilitatea avocatului de a  asista sau de a reprezenta și subiecții procesuali (nu numai principali), incluzând, astfel, și martorul.

Un argument în favoarea existenței dreptului la apărare al martorului se regăsește în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. În cuprinsul art. 2  alin. 3 din Legea 51/1995, se reglementează dreptul avocatului de a asista și reprezenta persoanele fizice si juridice în fața instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție. În această categorie (a persoanelor fizice) poate intra, deci, și martorul, iar dreptul avocatului de a îl reprezenta implică și un drept corelativ al martorului de a beneficia de asistența acestuia, inclusiv în cadrul procedurilor penale.

De asemenea, alt argument în favoarea tezei susținute ține de obligația păstrării secretului profesional. În Legea nr. 51/1995, amintită anterior, regăsim această reglementarea acestei obligații, în cuprinsul art. 45. Ea este generală și absolută și este însoțită de o garanție de confidențialitate cu privire la tot ceea ce avocatul ia cunoștință de la persoana căreia îi asigură apărarea.

O problemă întâlnită în practică și care atrage consecințe negative tocmai din pricina incertitudinii acestui drept al martorului este dată de situația în care, din probele strânse la dosarul cauzei, rezultă bănuiala rezonabilă (art 305 alin. 3 C. proc. pen.) că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a dispus începerea urmării penale, însă organele de urmărire penală nu procedează la a dispune continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, ci, de multe ori, procedează la audierea acestei persoane suspectate, aceasta dobândind calitatea de martor; astfel, aceste persoane sunt citate pentru a fi audiate la organul judiciar în calitate de martor, deși reiese ca ar fi trebuit să fie chemate în calitate de suspect.

Rațiunea care stă în spatele acestei strategii constă în aceea că, prin adoptarea acesteia, se poate eluda obligativitatea respectării anumitor drepturi ale suspectului, cum ar fi, de exemplu, dreptul la tăcere.

Astfel, dacă persoana este chemată să dea declarații în calitate de martor, aceasta e obligată sa spună tot ceea ce știe în legătură cu acea faptă (depunerea jurământului/declarației solemne și aducerea la cunoștință a tragerii la răspundere pentru marturie mincinoasă constituind garanții pentru îndeplinirea acestei obligații).

Dacă, însă, există bănuiala rezonabilă că persoana respectivă a săvârșit fapta, atunci aceasta are dreptul la tăcere, în calitatea sa de suspect (conform disp. art. art. 109 alin. 3 C. proc. pen.), drept exercitat doar de un suspect sau inculpat, precum și dreptul la a fi asistat și reprezentat de un avocat, drept care, în viziunea unor organe judiciare, poate fi exercitat doar de către persoanele care au calitatea procesuală de suspect și inculpat, însă, așa cum am arătat, parerile sunt împărțite cand vine vorba despre asistarea martorului de către un avocat.

Astfel, de exemplu, organele de urmărire penală pot obține declarații de la o persoană (audiindu-le în calitate de martor), fără ca aceasta sa poată invoca dreptul la tăcere, deși există suspiciunea rezonabilă că acea persoană a săvârșit fapta pentru care se efectuează audierea, suspiciune care trebuie adusă la cunoștința suspectului de îndată.

Deloc de neglijat este și faptul că, prin amânarea sau refuzul organelor de urmărire penală de a dispune continuarea urmarii penale in personam (dobândind astfel calitatea de suspect), insistând asupra audierii acestei persoane în calitate de martor,  se aduce atingere unor drepturi fundamentale prevăzute în legislația procesual penală, precum cel reprezentat de art. 8 din C. proc. pen. (caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal), dar și de art. 10 C. proc. pen. (dreptul la apărare).

Referitor la această problematică, o sursă de inspirație pentru elucidarea acestor neclarități ar putea fi reprezentată de o serie de concepții caracteristice sistemului de drept penal francez. Astfel, una dintre dispozițiile referitoare la aspectul discutat arată că „orice persoană acuzată de un martor sau împotriva căreia există indicii care fac probabilă participarea ei, în calitate de autor sau de complice, la săvârșirea infracțiunilor în legătură cu care este sesizat Judecătorul de instrucție, poate fi audiată în calitate de martor asistat, acesta beneficiind de dreptul de a fi asistat de un avocat care este informat în prealabil în legătură cu audierile și are acces la dosarul procedurii”.

De asemenea, tot în codul francez, se regăsește și posibilitatea ca martorul asistat să solicite Judecătorului de instrucție să fie pus sub acuzare, dobândind calitatea de inculpat.

Aceste doua norme prezentate pot reprezenta o sursă de inspirație pentru eventualele modificări ale Codului de procedură penală român și pentru a tranșa neclaritățile referitoare la dreptul la apărare al martorului.

Una dintre formele specifice prin care dreptul la apărare al martorului poate fi considerat că se concretizează este dreptul martorului de a nu se autoincrimina, drept pe care îl gasim reglementat in art. 118 C. proc. pen., care reliefează urmatoarele: „Declarația de martor dată de o persoană, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulerior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa”.

Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor care se referă la aceste aspecte, de reținut fiind faptul ca  acest drept este incident doar în situația în care martorul a avut sau dobândește ulterior calitatea de suspect. Referitor la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează faptul că „audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina” (ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 40/A/2018, www.scj.ro)

Dreptul martorului de a nu se autoincrimina este lipsit, de multe ori, de substanță, în sensul că, deși declarațiile date nu sunt folosite ca probă împotriva martorului devenit suspect sau inculpat, vor fi folosite, faptic, împotriva acestuia pentru a obține alte probe derivate și pentru a contura situația care reieșea la prima audiere. De aceea, ca acest drept sa devină efectiv, consider că ar putea fi garantat prin reglementarea posibilității martorului de a fi asistat de către un avocat.

Fiind sesizată cu acest aspect printr-o excepție de neconstituționalitate, prin Decizia 111/2019, Curtea Constituțională a României a pronunțat o decizie care are ca obiect o soluție de respingere ca inadmisibilă, motivând că nu ține de competența acesteia să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, acestea intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Opinează, însă, că prin art. 102 pct. 18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, legiuitorul a modificat prevederile art. 31 din C. proc. pen., în sensul reglementării posibilității avocatului de a asista sau reprezenta părțile ori subiecții procesuali în condițiile legii.

Concluzionând, deși există argumente solide și opinii doctrinare care susțin ambele puncte de vedere, cu toate că acestea sunt diametral opuse, consider că ar fi utilă intervenția legiuitorului pentru a clarifica aplicabilitatea dreptului de apărare în ceea ce privește persoanele ce au calitatea de martor, pentru o mai bună și mai eficientă înfăptuire a justiției, pe de o parte, dar și pentru menținerea încrederii persoanelor în echitabilitatea acesteia și în funcționarea principiilor fundamentale ale procesului penal, pe de altă parte.

Photo by Scott Graham on Unsplash