Despre politica execuţional – penală în regim de detenţie

„ Libertatea tuturor este o dură închisoare a fiecăruia!”

Luis Felipe Comendador

Politica execuţional – penală are ca obiect identificarea acelor persoane care, încălcând ordinea de drept şi valorile proteguite prin intermediul normelor de drept penal, au recurs, din varii motive, la săvârşirea unor infracţiuni reglementate de legislaţia statului român, alcătuită din legi speciale (prin intermediul cărora sunt pedepsite anumite persoane care au calităţi relevante în mediul social şi nu numai – funcţionari publici, notari, executori judecătoreşti, avocaţi sau orice altă persoană fizică sau juridică -, în urma comiterii unor fapte cu caracter special – evaziunea fiscală, obţinerea ilegală a fondurilor acordate la nivelul Uniunii Europene etc. – aplicabilitatea acestora fiind prioritară când intră în concurs cu normele de ordin general) şi legi generale (Codul penal, Codul de procedură penală).

După o multitudine de cercetări în domeniul politicii execuţionale, de-a lungul anilor, s-a cristalizat o materie cvasi-autonomă, distinctă, respectiv, dreptul execuţional penal, care a consolidat modalităţile de combatere a criminalităţii şi a expus diverse oportunităţi de redresare a comportamentelor deviante. Este cvasi-autonomă din prisma izvoarelor de drept care o reglementează.

Există izvoare principale: Legea nr. 254/2013privind executarea pedepselor şi a mărsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (dispoziţii detaliate şi în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 254/2013 emis în baza Hotărârii nr.157 din 10 martie 2016), Legea nr. 253/2013privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dar şi izvoare adiacente care au fost sus-amintite (Codul penal – Legea nr. 286/2009 şi Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010, ambele intrate în vigoare în data de 1 februarie 2014).

De menţionat este şi faptul că sunt avizate drept surse şi ordinele emise de ministrul justiţiei ori ordinele comune emise de ministru alături de alţi miniştri, dar şi deciziile de ordin intern date de directorul general al penitenciarului.

Dreptul execuţional penal este o materie de dată recentă, puţin cunoscută în mediul juridic, dar care a început să fie predată şi în mediul universitar, având ca scop principal trasarea unor reguli de executare a pedepselor privative de libertate sau a măsurilor educative în spaţii de detenţie special amenajate (penitenciare, centre de detenţie, centre educative). Acesta este, dacă doriţi, un liant fără de care justiţia, per ansamblu, ar fi ineficace.

Astfel, viziunea personală asupra acestei materii este că aceasta e definită ca un răspuns dat controversatelor discuţii doctrinare privitoare la statutul fazei procesuale a executării hotărârilor judecătoreşti din cadrul unui proces penal, care este privită de mulţi autori în contradictoriu, fie că este văzută ca o fază incidentală, sine qua non a procesului penal, fie că are caracter de sine-stătător.

După aprofundarea acestei materii, în opinia mea, este o fază distinctă a procesului penal şi mă supun oricăror critici referitoare la această perspectivă, deoarece finalitatea procesului penal o constituie rămânerea definitivă a hotărârii prin care se dispune una din soluțiile dintre cele prevăzute în cadrul art. 396 din Codul de procedură penală (judecătorul finalizându-şi activitatea de soluţionare a procesului penal prin pronunțarea unei hotărâri definitive în cauza aflată pe rol, hotărâre care dobândeşte caracter executoriu în ipoteza în care nu se declară apel, respectiv contestație). În altă ordine de idei, executarea este ulterioară şi presupune mai multe etape, fiind dictată de acte normative speciale.

Executarea hotărârilor pronunțate în procesul penal revine unor organe judiciare special abilitate, a căror obligaţie este de a aduce la îndeplinire mandatul de executare a pedepsei emis de către judecătorul anume delegat încă din ziua primirii extrasului hotărârii, al cărui conţinut este expres prevăzut în art. 555 din Codul de procedură penală.

Poate vă întrebaţi de ce am realizat succinta introducere?

Răspunsul este foarte simplu: consider că este binevenită cunoașterea chintesenţei politicii execuţionale, dar şi mai relevantă este descrierea, în tandem, a următoarelor subiecte ce vor fi abordate: scopul dreptului execuţional, funcţiile şi principiile sale, rolul judecătorului de supraveghere a privării de libertate, detalii referitoare la organizarea penitenciarului şi la siguranţa acestuia, regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, condiţii de detenţie şi o scurtă reliefare a drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană privată de libertate, în înțelesul legii.

I. Scopul dreptului execuţional, funcţiile şi principiile în materie

Dreptul execuţional se caracterizează printr-un dublu scop: unul general – lupta continuă pe care o duce societatea cu membrii săi, care dobândesc calitatea de infractori în momentul lezării valorilor sociale ocrotite, dar şi unul special – determinat de apărarea moravurilor, a vieţii, patrimoniului unor persoane şi a liniştii publice în sine prin reeducarea celor condamnaţi la o pedeapsă sau măsură aptă a le restrânge libertatea.

În realizarea scopului, sunt avute în vedere diverse funcţii ale politicii penale, respectiv:

• Realizarea scopului procesului penal – sancţiunea avută în vedere la momentul individualizării pedepsei trebuie să fie una utilă pentru realizarea prevenţiei generale şi speciale;
• Alinierea la principiile fundamentale ale dreptului execuţional penal – pedeapsa dispusă trebuie să respecte demnitatea umană, să fie legală şi să nu-l afecteze pe făptuitor în mod nelegal;
• Reeducarea celor condamnaţi – se adoptă anumite regimuri de executare specifice faptei comise, executarea trebuie să fie un vector de îndreptare a conduitei inculpatului, să îl facă mult mai responsabil cu el însuşi, dar îndeosebi cu cei din jurul său şi să fie una care să atingă pragul moralităţii. Din fericire, nu mai sunt uzitate acele practici din timpul regimurilor totalitariste în condiţiile revenirii la democraţie şi a aderării statului nostru la politica Uniunii Europene, deşi există persoane care, în necunoştinţă de cauză, aduc în discuţie pedeapsa capitală sau alte pedepse incompatibile cu legislația aplicabilă procesului penal român; cu toate acestea, să nu uităm că această legislație deţine remedii pentru fiecare conduită în parte.
• Pregătirea pentru reintegrarea în societate şi în mediul muncii al celor condamnaţi şi ulterior liberaţi definitiv – sancţiunea îl responsabilizează pe cel în cauză prin efectuarea unei activităţi de muncă susceptibilă de readaptare, deţinuţii pot ieşi din penitenciar la lucru, doar că vor fi supravegheaţi în mod corespunzător.

Principiile sunt în mod clar delimitate în cadrul Legii nr. 254/2013privind executarea pedepselor privative de libertate dispuse de organele judiciare, printre care se enumeră:

1. Executarea legală a pedepselor (art.1, 2 din Legea nr. 254/2013) – pedeapsa trebuie să fie dusă la îndeplinire numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, reiterând în acest sens regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât atunci când se constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta imputată persoanei există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege
2. Reintegrarea şi prevenţia (art. 3 – 6 din Legea nr. 254/2013) – este necesar să se preîntâmpine săvârşirea unor noi fapte, infractorul va fi nevoit să îşi corecteze comportamentul faţă de normele de convieţuire socială, în paralel cu acestea fiind obligatorie excluderea discriminării pe temei de rasă, apartenenţă religioasă.
3. Respectarea demnităţii umane, interzicerea tratamentelor degradante şi a discriminării ( art. 4 – 9 din Legea nr. 254/2013) – nu trebuie să se aducă atingere personalităţii infractorului prin diverse modalităţi de natură să îi creeze suferinţe (supunerea la unele tratamente inumane, tortura) deoarece în această ipoteză sancţiunea nu va mai avea caracter retributiv, ci va conduce la accentuarea unui comportament agresiv şi ieşit din comun.
4. Caracterul limitării exprese a exercitării unor drepturi (art. 7 din Legea nr. 254/2013) – deţinuţii vor putea să îşi exercite drepturile pe care le au în raport de statutul lor de cetăţeni ai statului român, dar cu unele îngrădiri expres prevăzute, care reies din privarea de libertate a acestora ori din raţiuni de siguranţă naţională.

II. Cine este judecătorul de supraveghere a privării de libertate şi ce rol are?

• Judecătorul de supraveghere a privării de libertate trebuie, în primul rând, să fi fost admis la examenul din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi să fi urmat paşii corespunzători dobândirii calităţii de judecător, iar ulterior să fie încadrat la o instanţă din cadrul unei Curţi de Apel, desemnarea acestuia realizându-se anual de către Preşedintele Curţii de Apel. În acelaşi timp, pe lângă numirea lui, mai sunt aleşi şi alţi judecători intitulaţi supleanţi care îi vor lua locul în momentul în care din cauze subiective sau obiective judecătorul de supraveghere numit nu îşi poate realiza atribuţiile. El stă în interiorul penitenciarului şi nu își poate exercita profesia și în cadrul instanței.
• Rolul său este de a verifica legalitatea măsurilor luate faţă de deţinut, controlează modalitatea de executare a pedepselor, având în acelaşi timp şi atribuţii de ordin administrativ (soluţionează anumite plângeri de-ale deţinuţilor al căror obiect îl constituie drepturile lor, schimbarea regimului de execuţie, aplicarea unor măsuri).

Nota bene : este diferit de judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale, care este ales de preşedintele instanţei la care a rămas definitivă hotărârea în primă instanţă.

III. Organizarea şi siguranţa penitenciarului

Conform art. 10 dinLegea nr. 254/2013, există o instituţie cu personalitate juridică denumită Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), care funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca menire coordonarea şi controlarea unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa. Organizarea acesteia se stabileşte prin hotărâre dată la nivelul Guvernului, iar conducerea acesteia este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului justiţiei.

În penitenciare sunt încarcerate persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii. De regulă, penitenciarele au personalitate juridică şi se află în subordinea ANP. Când are loc încarcerarea efectivă în penitenciar, se ţine întotdeauna cont de reperul spaţial, penitenciarul trebuind să fie situat cât mai aproape de domiciliul celui condamnat, ţinându-se seama de regimul de executare stabilit, de măsurile de siguranţă și de nevoile sale.

Poate vă întrebaţi dacă există penitenciare specializate sau dacă femeile sunt încarcerate în acelaşi penitenciar cu bărbaţii – există penitenciare speciale, create în funcţie de vârstă şi de gen: penitenciare pentru tineri, pentru femei şi penitenciare-spital. Delimitarea este făcută din prisma nevoilor de corectare a comportamentului, de criteriile de ordin psihic, social, moral.

În ceea ce priveşte siguranţa penitenciarului, există condiţii generale care înglobează activităţi de desfăşurare în sensul impunerii anumitor restricţii care să înlesnească libertatea de mişcare a deţinuţilor, prevenindu-se comiterea unor noi infracţiuni, dar şi măsuri speciale precum:

• Utilizarea mijloacelor de imobilizare – a cătuşelor sau a altor mijloace doar când unele măsuri au eşuat: spre exemplu, pentru împiedicarea unei evadări, pentru a proteja deţinuţii de autovătămare. Când sunt transportaţi la sediul instanţei, organele judiciare apreciază dacă este necesară sau nu aplicarea, menţinerea sau îndepărtarea mijloacelor de imobilizare pe durata prezenţei deţinuţilor în faţa acestora;
• Măsuri în caz de evadare – urmărirea şi prinderea deţinuţilor;
• Controlul antiterorist – este efectuat la intrarea în penitenciar, toate persoanele care au acces în interior sunt obligate să îşi depoziteze bagajele într-un loc special amenajat, sunt verificate şi mijloacele de transport care intră în penitenciar, după care are loc stabilirea identităţii persoanelor şi a calităţii acestora (rudă a deţinutului, voluntar ASCOR, prieten al deţinutului). Controlul antiterorist este efectuat de personalul autorizat prin utilizarea unor mijloace tehnice din dotare (deseori se utilizează scanner-ul) care pot descoperi armament, substanţe explozibile, muniţie. În situaţia în care sunt găsite astfel de dispozitive, se recurge la confiscarea acestora şi la efectuarea actelor premergătoare întocmirii dosarului penal;
• Percheziţionarea deţinuţilor – pentru prevenirea unor situaţii de risc şi pentru ridicarea obiectelor interzise, deţinuţii sunt supuşi percheziţiei asupra cazarmamentului, bagajelor, echipamentului. Percheziţia cavităţilor corporale este făcută doar de către personalul medical. Esenţial este faptul că percheziţia se realizează de către persoane de acelaşi sex cu deţinuţii percheziţionaţi, fără a le fi afectată demnitatea umană;
• Confiscarea sumelor de bani şi a bunurilor – bunurile confiscate vor fi distruse; de obicei se realizează un inventar al sumelor pentru fiecare deţinut în parte;
• Recoltarea de probe biologice – se efectuează atunci când există informații sau date potrivit cărora un deţinut ar fi consumat substanţe stupefiante, alcool sau alte substanţe toxice;
• Cazarea temporară în camera de protecţie şi supraveghere a deţinuţilor – când în cazul unor deținuți, se constată tendinţe de suicid, autoagresare sau atentează la viaţa celorlalţi, reprezentând, astfel, un pericol social sporit.

IV. Există un anumit regim la care este supus deţinutul?

Da, legislaţia (în art. 30 – 42 din Legea nr. 254/2013) prevede faptul că fiecărei pedepse îi corespunde un anumit regim de executare fundamentat pe sistemul progresiv, regresiv, existând posibilitatea de a fi modificat regimul în condițiile în care se observă o corectare a conduitei deţinutului, fiind sesizată comisia de stabilire, individualizare şi schimbare a regimului de executare.

Prima dată, cu ocazia încarcerării, deţinutului i se atribuie un regim de executare provizoriu, care nu poate fi întotdeauna definitiv (se poate dovedi ulterior faptul că persoana este nevinovată sau pedeapsa este prea mică pentru fapta comisă).

Diferenţa dintre categoriile de regimuri este dată de gravitatea faptei comise în concret, de antecedentele penale ale făptuitorului şi de conduita ulterioară comiterii infracţiunii (dacă a sesizat sau nu autorităţile după producerea rezultatului, act numit desistare).

Unele regimuri conferă şi o anumită libertate deţinutului în ceea ce priveşte plimbarea zilnică, ieşirea din celulă în spaţiile din interiorul penitenciarului, practicarea unor sporturi, participarea la activităţile de ordin religios din interiorul penitenciarului.

Astfel, sunt reglementate legal următoarele regimuri de executare a pedepselor privative de libertate:

regimul de maximă siguranţă – destinat persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a celor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi pentru faptul că prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului. Persoanele din acest regim sunt supuse unor măsuri de supraveghere severe şi de regulă sunt cazate individual, nu în comun cu alţi deţinuţi.

!Nota bene: sunt excluse persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeile însărcinate sau care au în îngrijirea lor un copil în vârstă de până la un an, persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni locomotorii grave. Nu înseamnă că vor fi eliberaţi, ci vor fi supuşi altui regim de executare.

• regimul închis – se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani, persoanele sunt cazate în comun, iar dacă au un comportament adecvat, li se va schimba regimul de executare, aplicându-li-se cel imediat inferior. Pot presta muncă şi pot desfăşura activităţi intelectuale.
• regimul semideschis – se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani.
• regimul deschis – se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an.

În acest fel, reiese faptul că există o gradualitate în stabilirea regimului de executare, luându-se în calcul mai multe criterii referitoare la: durata măsurii privative de libertate, gradul de risc al persoanei condmanate, vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate, conduita acesteia pozitivă sau negativă (nevoia de includere în anumite programe speciale de educare, consiliere psihologică) şi nevoile primare ale acesteia.

V. Care sunt condiţiile din spaţiul de detenţie?

Personal, am avut ocazia să desfăşor anumite activităţi în cadrul penitenciarului şi vă atest faptul că nu trebuie să vă gândiţi tot timpul la acele lagăre de concentrare unde numeroasele persoane erau supuse la cele mai derizorii experimente şi erau cazate în comun câte zeci de persoane, nu este un holocaust, ci vă îndemn să vă gândiţi că orice închisoare are fereastra ei. Ministerul Justiţiei, prin acreditarea dobândită şi prin ordinele pe care le emite, are întotdeauna obligaţia de a asigura un nivel de trai decent celor închişi, aspect, de altfel, observabil.

Deţinuţii au acces la informaţii pentru a se cultiva, pot urma studii universitare, pot ieşi, în anumite condiții, din penitenciar, ceea ce nu trebuie să aibă un efect intimidant pentru unii dintre noi, pentru că aceștia sunt în deplinătatea exerciţiului drepturilor lor, chiar dacă au recurs la comiterea unor fapte ilegale.

Trecând peste menţiunile expuse, se mai impune a menționa și următoarele condiţii din spaţiul de detenţie:

• Primirea persoanelor condamnate – se face oricând, în baza mandatului de executare a pedepsei privative de libertate, după stabilirea identităţii lor. Măsurile ce se dispun la primirea în penitenciar sunt: efectuarea percheziţiei corporale amănunţite, întocmirea unui inventar al bunurilor personale, efectuarea unui examen clinic ce va atesta starea de sănătate a deţinutului, întocmindu-se o fişă medicală, prelevarea amprentelor, informarea deţinutului cu privire la drepturile sale şi intervievarea în vederea stabilirii nevoilor persoanei condamnate;
• Perioada de carantină şi observare – după primire, persoanele sunt repartizate în secţia de carantinare şi observare pentru o perioadă de 21 de zile. În această perioadă se efectuează activităţi de evaluare, examene medicale, activităţi de documentare;
• Transferarea în alt penitenciar – se dispune la solicitarea organului judiciar de către directorul penitenciarului şi se realizează în ipoteza schimbării regimului de executare a pedepsei;
• Transportarea persoanelor condamnate – persoanele nu sunt expuse privirii publice, sunt transportate în condiţii de aerisire şi de iluminare şi sunt transportate fie la instanţă (având astfel liberul acces la justiţie), fie în alt penitenciar în cazul unui transfer;
• Ţinuta persoanelor condamnate – li se acordă o ţinută civilă decentă, indiferent de regimul de executare în care sunt încadrate. Dacă persoanele nu dispun de ţinută şi nici de mijloace financiare de a-şi cumpăra, ţinuta se acordă în mod gratuit de către administraţia penitenciarului;
• Alimentaţia persoanelor condamnate – sunt condiţii adecvate pentru prepararea şi acordarea hranei potrivit normelor de igienă a alimentaţiei în funcţie de vârstă, starea de sănătate. Dacă o persoana ţine post, i se va respecta convingerea religioasă;
• Ascultarea persoanelor condamnate de către autorităţile statului – este realizată de către reprezentanţii structurilor Ministerului Afacerilor Interne sau ai Ministerului Public (procurori) etc.
• Punerea în libertate – se dispune de îndată, la expirarea duratei pedepsei închisorii sau la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată.

VI. Drepturile şi obligaţiile deţinuţilor

Odată ce deţinuţii sunt incluşi într-un regim de executare, acestora le revin anumite drepturi şi obligaţii.

Drepturile deţinutului nu pot fi îngrădite decât în limitele legii şi în condiţiile prevăzute de Constituţie. Asigurarea drepturilor persoanelor condamnate este asigurată de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Printre drepturi se enumeră:

• Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase;
• Dreptul la informaţie;
• Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal;
• Asigurarea exercitării dreptului la asistenţă juridică;
• Dreptul de petiţionare şi dreptul de corespondenţă;
• Dreptul la convorbiri telefonice;
• Dreptul la comunicări on-line;
• Dreptul la plimbare zilnică;
• Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite (deces, nuntă);
• Dreptul la vizită intimă (le este acordat un spaţiu special amenajat, persoana condamnată trebuie să fie căsătorită/să se fi aflat în concubinaj înainte de încarcerare şi poate beneficia de vizită intimă doar cu soţul sau soţia, respectiv concubinul sau concubina);
• Dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri (este întocmit la fel un inventariat);
• Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri;
• Dreptul de a încheia o căsătorie, de a vota (dacă nu i-a fost interzis prin hotărâre), dreptul la odihnă şi repaus săptămânal;
• Dreptul la învăţământ;
• Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare;

Putem sesiza faptul că persoana condamnată se bucură de numeroase drepturi, astfel încât, aşa cum am anticipat, încarcerarea într-un penitenciar nu trebuie să constituie o tragedie pentru persoana privată de libertate, câtă vreme îi sunt garantate drepturile şi se urmăreşte îmbunătăţirea conduitei individului. Pe lângă drepturi, persoanele condamnate au şi o serie de obligaţii, conform art. 81 dinLegea nr. 254/2013:

• Să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în penitenciar, precum şi pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este necesar;
• Să respecte regulile stabilite de administrația penitenciarului pe perioada cât au permisiune de ieșire din penitenciar sau în cazul desfășurării de activități, fără supraveghere, în exteriorul penitenciarului;
• Să se conformeze dispozițiilor date de organele judiciare;
• Să respecte regulile de igienă individuală și colectivă în camera de deținere și în alte spații comune, precum și indicațiile medicului;
• Să întrețină în mod corespunzător bunurile încredințate de administrația penitenciarului și bunurile din dotarea unităților unde prestează munca;
• Să respecte programul zilnic;
• Să respecte repartizarea pe camerele de deținere;
• Să manifeste o atitudine cuviincioasă față de orice persoană cu care intră în contact;
• Să manifeste o atitudine cuviincioasă față de orice persoană cu care intră în contact;Să aibă o ținută decentă, curată și îngrijită;

Această listă constituie o enumerare exemplificativă și nu exhaustivă. În condiţiile unei situații excepționale (cum este cazul prezentei pandemii), drepturile persoanelor private de libertate pot fi restricţionate sau modificate, atunci când există și un temei legal.

Concluzii

După cum aţi observat, dreptul execuţional este tratat amplu în literatura juridică, iar ceea ce am realizat este doar o sinteză a celor pe care le-am acumulat atât în cadrul universităţii, cât şi din propria-mi documentare.

Rolul său este bine-definit în societate şi întăreşte principiile unui stat democratic în care justiţia se exercită în parametri normali, iar persoanele condamnate au şansa de o uşoară reintegrare în societate cu ajutorul măsurilor de corecţie aplicate corespunzător.

Există o serie de avantaje ale mediului penitenciar precum: îndreptarea conduitei, recăpătarea cumpătului, întărirea unor virtuţi: acceptarea, toleranţa, răbdarea, conturarea unei alte perspective asupra vieţii şi asupra lucrurilor pe care ea le rezervă.

Pe de altă parte, eficienţa pedepsei cu închisoarea executată într-un centru de detenţie poate avea şi dezavantaje şi poate fi privită din punct de vedere sociologic şi psihologic după cum urmează:

• Ca o şcoală a crimei, unde deţinuţii pot învăţa alături de colegii din celulă noi tehnici şi modalităţi de comitere a unor infracţiuni, factorul criminogen crescând. Statisticile demonstrează des că cei care au experienţă îi învaţă pe cei tineri aflaţi la începutul vieții infracţionale, sporindu-le interesul faţă de activităţi toxice;
• Ca un mediu patologic, ce produce o serie de efecte negative la nivelul sănătăţii mentale a indivizilor: pierderea autocontrolului, accentuarea sentimentelor de disperare, accentuarea agresivității;
• Ca o instituţie socială : indivizii îşi creează anumite opinii, credinţe pe care le adoptă în perioada detenţiei şi care pot persista după eliberare.

Aşadar, maniera în care deţinuţii se adaptează la acest mediu influenţează preocupările lor: relaţiile sociale, activităţile pe care le valorizează, importanţa intimităţii, iar șabloanele comportamentale pot lua forme extrem de diverse, de la o retragere socială şi emoţională la agresivitate şi acte de violenţă.

Totuşi, personal, opinez, în cele din urmă, că penitenciarele sunt extrem de utile şi vă propun să vă gândiţi la ipoteza în care nu ar exista penitenciare, singura soluţie alternativă fiind eliminarea individului ca fiinţă umană din societate: încotro s-ar îndrepta valorile? ce s-ar întâmpla cu justiţia şi cum am mai dobândi ordinea de drept a cărei promovare și valorificare la nivel naţional se încearcă în mod constant?

Răspunsul meu este scurt: haos. Astfel, citatul din incipit nu a fost ales la întâmplare, întrucât libertatea fiecăruia, cum ar spune folclorul „de a face ce vrea”, libertate accentuată de lipsa unor modalităţi punitive eficiente, ne determină a ne închide în propriul spaţiu de izolare, ne facilitează tranziția spre starea de claustrare și ne creează temeri semnificative. În plus, în această ipoteză nefericită, există și riscul creării unei societăți caracterizate de non-valori, astfel încât, chiar dacă printre persoanele private de libertate sunt, în proporție covârșitoare, persoane care merită cu prisosință șansa la reeducare, forţa acestora ar fi cu mult diminuată.