Criminalitatea infantilă – infractor la 14 ani ?

I. Introducere

Copilul tău a împlinit de curând frumoasa vârstă de 14 ani. Vârstă ce marchează în viziunea multora doar dobândirea primei cărți de identitate, nu și obligațiile care vin la pachet odată cu aceasta, reprezentând, de fapt, vârsta la care minorul dobândește capacitate de exercițiu restrânsă.

De multe ori ne întrebăm ce se întâmplă atunci când un minor săvârșește fapte penale. Li se aplică și acestora aceleași sancțiuni ca și adulților? I se poate aplica unui minor pedeapsa închisorii, a amenzii sau chiar a detențiunii pe viață? În acest articol, vom expune, pe scurt, care sunt sancțiunile specifice vârstei minoratului, acestea fiind condiționate de vârsta și de starea psihofizică a făptuitorului/infractorului în momentul comiterii faptei.

Astfel, se impune a se preciza de la început că minorul poate fi definit ca fiind persoana fizică ce nu a îndeplinit vârsta de 18 ani.

II. Ce presupune capacitatea de exercițiu restrânsă?

În dreptul civil, capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea unui individ de a-și exercita singur drepturile și obligațiile civile.

Ca regulă, aceasta se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani. Pe de altă parte, începând de la 14 ani și până la 18 ani există capacitatea de exercițiu restrânsă, la care urmează a face referire, care oferă posibilitatea individului de a-și exercita singur doar anumite drepturi și de a-și asuma, tot singur, doar unele obligații.

În același timp, există și situații în care un individ mai mare de 18 ani este lipsit de capacitate de exercițiu, cum este cazul interzisului judecătoresc. Așa cum rezultă din denumire, interzisul judecătoresc presupune existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care aceștia au fost puși sub interdicție, din cauza alienației sau debilității mintale.

Așa cum am definit, mai sus, individul exercită singur doar anumite drepturi și își asumă doar anumite obligații; prin urmare, potrivit art. 41 Cod civil, din momentul în care minorul dobândește capacitate de exercițiu restrânsă, poate încheia acte juridice cu încuviințarea părinților sau, după caz, cu încuviințarea reprezentantului sau ocrotitorului său legal, iar în situațiile expres prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă. Minorul cu vârsta de 14 ani împlinită are posibilitatea de a încheia singur acte de conservare și de administrare cu condiția să nu îi producă prejudicii, precum și acte de dispoziție de mică valoare.

III. Ce este discernământul?

Discernământul este o stare de fapt care se apreciază în funcție de persoană (in concreto), făcând referire la aptitudinea acestuia de a discerne, de a înțelege, de a judeca și deosebi între ce e bine și ce e rău, licit și ilicit, etic și imoral.

Lipsa discernământului implică automat un grad de iresponsabilitate, astfel încât art. 28 C. pen., definește iresponsabilitatea ca fiind una dintre cauzele de neimputabilitate, astfel: “Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.”

Cauzele de neimputabilitate înlătură caracterul penal al faptei săvârșite, determinând imposibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative, fiind posibilă, însă, aplicarea unor măsuri de siguranță. În comparație cu minoritatea, definită de art. 27 Cod penal (tot o cauză de neimputabilitate, bazată pe lipsa discernământului minorului) iresponsabilitatea operează atunci când minorul care are 16 ani împliniți săvârșește o faptă prevăzută de legea penală fără discernământ. În schimb, se va reține drept cauză de neimputabilitate minoritatea, atunci când minorul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală fără discernământ înainte de împlinirea vârstei de 16 ani (atunci când asupra lui este constituită prezumția relativă de incapacitate penală specifică persoanelor cu vârstele între 14 și 16 ani).

Se impune stabilirea discernământului cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice în cazul minorilor inculpați sau suspecți cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani, tocmai în considerarea caracterului relativ al prezumției sus-amintite.

IV. Răspunderea civilă pentru fapta proprie a minorului vs. răspunderea penală a acestuia

Este important de conștientizat, atât de către părinții minorilor, cât și de către aceștia, că din punct de vedere al răspunderii civile, pentru minorul care nu a împlinit 14 ani există prezumția relativă de lipsă a discernământului, însă dacă, în caz contrar, va fi reținută existența discernământului la data comiterii faptei, va opera răspunderea civilă a acestuia.

În schimb, din punct de vedere al răspunderii penale, până la 14 ani minorul nu răspunde penal (art. 113 alin. 1 C.pen.), având doar calitatea de făptuitor.

În cazul răspunderii civile, asupra minorului care a împlinit 14 ani se instituie prezumția relativă a responsabilității; prin urmare, răspunde pentru prejudiciul cauzat, în cazul în care a avut discernământ la momentul săvârșirii faptei, excluzând situația în care operează răspunderea civilă pentru fapta altuia, spre exemplu, răspunderea părinților pentru fapta copiilor lor (art. 1372 C. civ.), în timp ce răspunderea penală operează după împlinirea vârstei de 14 ani și până a împlini 16 ani în ipoteza în care minorul a săvârșit fapta cu discernământ (art. 113 alin. 2 C. civ.), urmând ca după împlinirea vârstei de 16 ani, minorul să răspundă penal potrivit legii, așa cum reiese din cuprinsul art. 113 alin. 3 C. pen.

Sintetizând:

• Minorul răspunde civil dacă s-a dovedit prezența discernământului la data comiterii faptei:
  • Până la 14 ani – beneficiază de o prezumție relativă de lipsă a discernământului (care se poate răsturna)
  • După 14 ani – prezumție relativă de responsabilitate (care, de asemenea, se poate răsturna)
• Minorul răspunde penal:
  • 14-16 ani – incapacitate penală relativă – răspunde dacă a săvârșit fapta cu discernământ (art. 113 alin. 2 Cod penal)
  • 16-18 ani – capacitate penală relativă (art.113 alin. 3 Cod penal)
• Minorul nu răspunde penal:
  • Până la împlinirea vârstei de 14 ani – incapacitate penală absolută (art. 113 alin. 1 Cod penal)

V. Ce măsuri i se pot aplica făptuitorului minor? (până la 14 ani)

Având în vedere această cauză personală de neimputabilitate, menționăm că minorului făptuitor i se pot aplica doar măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia și promovarea drepturilor copilului, anume: plasamentul și supravegherea specializată.

VI. Ce consecințe ale răspunderii penale riscă infractorul minor? ( 14-16 ani sau 16-18 ani

Singurele sancțiuni penale ce pot fi aplicate unei persoane care a comis infracțiuni în minorat și care răspunde penal sunt măsurile educative, care pot fi:

• privative de libertate;
• neprivative de libertate;

Potrivit art. 115 alin. 1Cod penal,dintre măsurile neprivative de libertate fac parte:

• stagiul de formare civică;
• supravegherea;
• asistarea zilnică;
• consemnarea la sfârșit de săptămână.

Potrivit aceluiași articol, pentru măsurile privative de libertate, menționăm:

• internarea într-un centru educativ;
• internarea într-un centru de detenție.

În principiu, art. 114 alin. 1 C. pen. stabilește că față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.  Cu titlu de excepție, art. 114 alin. 2 C. pen. prevede posibilitatea instanței ca, în raport de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, să se dispună o măsură privativă de libertate în următoarele cazuri:

• dacă minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată sau este în curs de executare la momentul comiterii noiii infracțiuni;
• atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

1. Măsuri educative neprivative de libertate – art. 117 – art. 123 C. pen.

Conținutul acestor măsuri este stabilit de instanța de judecată ținând seama de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situația familială și socială a minorului.

Art. 115 alin 1 pct. 1 C. pen. enumeră aceste măsuri în ordinea crescătoare a gravității lor:

a. Stagiul de formare civilă

Constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni stabilit de instanță pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

b. Supravegherea

Constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni pentru a asigura participarea la cursurile școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

Supravegherea și îndrumare se realizează de către părinții minorului, cei care l-au adoptat sau de tutore.

c. Consemnarea la sfârșit de săptămână

Constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care în această perioadă are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

Interdicția impusă operează începând cu ora 00:00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24:00 a zilei de duminică.

d. Asistarea zilnică

Constă în obligația minorului de a respecta pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

Pe lângă oricare dintre măsurile educative neprivative de libertate enumerate, instanța poate impune și anumite obligații prevăzute limitativ în art. 121 alin. 1 C. pen. (de exemplu: să urmeze un curs de pregătire școlară, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, să nu se afle în anumite locuri).

2. Măsuri educative privative de libertate – art. 124 – art. 127 C. pen.

Art. 115 alin. 1 pct. 2 C. pen. enumeră măsurile educative privative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor, după cum  urmează:

a. Internarea într-un centru educativ

Constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională, potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială;

Internarea se dispune pe perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani.

b. Internarea într-un centru de detenție

Constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea se dispune pe o perioadă determinată, cuprinsă între 2 și 5 ani, dacă legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 20 de ani, respectiv între 5 și 15 ani, când legea prevede pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

În cazul în care, pe durata internării într-un centru educativ sau de detenție, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlareși profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

• înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
• liberarea din centrul dacă persoana a împlinit vârsta de 18 ani.

În cazul în care infractorul a împlinit vârsta de 18 ani până la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.

În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare ale unei măsuri educative neprivative sau privative de libertate sau a unei obligații impuse conform art. 121 C. pen., instanța va putea:

• să prelungească măsura educativă până la durata maximă;
• să înlocuiască măsura stabilită inițial cu una mai severă;

VII. Procedura de judecată în cauzele cu minori

Spre deosebire de procedura de drept comun, procedura de judecată în cauzele cu minori cunoaște anumite derogări. Potrivit art. 507 C. proc. pen., cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați potrivit legii (alin. 1) și judecă potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani (alin. 2). În cazul în care inculpatul a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanței încă nu a împlinit 18 ani (alin. 3).

De precizat este că infractorii minori sunt judecați de urgență (art. 509 alin. 1 C. proc. pen.) și în ședință nepublică (art. 509 alin. 2 C. proc. pen.). Totodată, legiuitorul are în vedere și minorii cu vârsta sub 16 ani, pentru care art. 509 alin. 3 C. proc. pen. prevede ca „instanța, dacă apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influență negativă asupra minorului, poate dispune îndepărtarea lui din ședință. În aceleași condiții pot fi îndepărtate temporar din sala de judecată și părinții sau persoanele cu drept de reprezentare.” De asemenea, minorul este ascultat o singură dată și doar în cazuri temeinic justificate, instanța poate dispune reascultarea acestuia, așa cum prevede art. 509 alin. 5 C. proc. pen..

VIII. Concluzii

Importanța cunoașterii condițiilor atât ale răspunderii civile, cât și ale răspunderii penale a minorilor rezidă în necesitatea diminuării fenomenului infracțional în rândul acestora. În România, fenomenul delincvenței juvenile suferă fluctuații, astfel încât, potrivit Raportului de activitate din 2019 a Ministerului Public, numărul inculpaților minori trimiși în judecată în 2018 a fost de 3.704, în timp ce în 2019, acest număr ajungând la 3.850, dintre care 460 au fost trimiși în judecată în stare de arest preventiv. Recomandabil este de a nu percepe condamnații minori ca pe simpli infractori, autori ai unor fapte penale, ci să conștientizăm că ei sunt, într-o mare măsură și victime ale societății, ale anturajului, ale iresponsabilității și indiferenței părinților, victime ale abandonului școlar, ale imposibilității materiale, copii lipsiți de sprijin într-o lume plină de vicii, tentații, supuși la abuzuri, incapabili să discearnă și, de cele mai multe ori, fără îndrumare.

Trebuie cunoscut și faptul că există anumite categorii de minori care sunt mai predispuși la comiterea faptelor prevăzute de legea penală, majoritatea lor provenind din familii dezorganizate, privați de dreptul la educație de către părinți (intervenind abandonul școlar), au o situație materială precară, aparțin unui anumit anturaj vicios, resimt lipsa unui mediu sigur și a sentimentului de siguranță și afecțiune, sentimente ce stau la baza unei dezvoltări firești a psihicului unui minor etc.

De asemenea, trebuie să nu uităm că și reprezentarea detaliată a violenței facilitată de mijloacele de comunicație sau de divertisment, poate determina un comportament deviant al minorului incapabil să discearnă din cauza vârstei premature pentru a lua contact cu astfel de forme de manifestare. Alt factor de risc poate fi și mediul ostil în care minorii se dezvoltă, reprezentat fie de abuzuri de orice natură (psihologice, sexuale, fizice), fie de asistarea la comportamentele deviante ale părinților, toate acestea punând bazele unui viitor comportament infracțional al minorului.

În aceeași măsură putem vorbi și despre accesul liber al minorului la informații, scene, ipostaze prezentate prin intermediul mass media sau social media, aspecte ce pot fi restricționate, însă de cele mai multe ori imprevizibilitatea Internetului, cât și a minorului caracterizat de curiozitatea vârstei, limitează sau îngreunează restricționarea eficientă a conținutului nespecific vârstei.

Delincvența juvenilă cunoaște și o serie de cauze ce țin de diferența materială, stârnind reacții și determinând indirect comportamentul infracțional al celor incapabili să discearnă (până la proba contrarie), la a comite infracțiuni de furt (art. 228 C. pen.) sau tâlhărie (art. 233 C. pen.).

În contextul actual, în care agresivitatea minorilor pare că ia amploare, iar imprevizibilitatea lor e din ce în ce mai greu de stăpânit, se cer a fi avute în vedere condițiile răspunderii lor penale și civile și reprezentarea consecințelor faptelor personale ale minorilor, atât de către părinții lor, cât și de către aceștia, în măsura capacității lor de înțelegere specifică vârstei, astfel încât, în timp, în mintea minorului să încolțească și mai apoi să crească un anumit simț al răspunderii.

O deosebită contribuție la aceasta ar avea introducerea educației juridice în școli, astfel încât minorii să-și cunoască drepturile, dar și obligațiile în societate, să crească atât gradul de conștientizare a propriilor fapte, cât și consecințele acestora, dar și să dezvolte în conștiința lor simțul civic pe care orice cetățean ar trebui să-l manifeste ori de câte ori are ocazia, simț care se întrezărește tot mai rar în rândul membrilor societății.

Nu este îndeajuns doar implementarea în sistemul de învățământ a minimelor cunoștințe juridice pe care ar trebui să le dobândească minorii, ci de o egală importanță este și atenția acordată de către stat fiecărui minor, indiferent de particularitățile specifice fiecărui caz, așa cum reiese din cele 4 principii fundamentale pe care se bazează Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în 2014: principiul nediscriminării; principiul interesului superior al copilului; dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare și dreptul de a-şi exprima liber opiniile. De asemenea, același text de lege consacră ideea potrivit căreia: “Intervenţia statului este complementară; statul asigură protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.”

După toate cele expuse anterior, se poate constata că orice măsură dispusă față de un minor trebuie să aibă ca scopuri singulare cel al reeducării și cel al responsabilizării cu privire la comportamentul său viitor, pentru ajutarea acestuia în vederea reintegrării sale în societate.

Photo by Warren Wong on Unsplash