Arestul la domiciliu – măsură preventivă privativă de libertate

I. Introducere

În Capitolul I al Titlului V din partea generală a Codului de Procedură Penală sunt reglementate măsurile preventive – măsuri de constrângere aflate la îndemâna organelor judiciare penale pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului/inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru evitarea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni.

În legislația românească, până la data adoptării Noului Cod de Procedură Penală (NCPP) măsurile preventive reglementate de Codul de Procedură Penală (anterior) erau: obligarea de a nu părăsi țara, obligarea de a nu părăsi localitatea, reținerea și arestarea preventivă. În prezent, măsurile preventive prevăzute de legislația procesual penală aflată în vigoare sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă.

II. Arestul la domiciliu (art. 218-222 C. proc. pen.)

Arestul la domiciliu se caracterizează prin obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul în care locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

Arestul la domiciliu poate fi dispus în toate fazele procesului penal faţă de inculpat (nu şi faţă de suspect), doar de către judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță (nu şi de către organele de urmărire penală).

Luarea măsurii arestului la domiciliu oferă o alternativă mai blândă la arestarea preventivă și are ca scop reducerea probabilității recidivei, alocarea spațiilor carcerale preponderent pentru infractorii care prezintă pericol social sporit, reducerea și optimizarea costurilor necesare întreținerii inculpatului pe perioada privării de libertate, precum și reducerea supraaglomerării din penitenciare, o problemă de real interes în sfera execuțională a contemporaneității.

Această măsură permite inculpaților să-și păstreze locul de muncă, să mențină relațiile familiale, să participe la programe de reabilitare, care contribuie la reintegrarea și reeducarea acestora și să nu experimenteze impactul și efectele nefaste ale încarcerării într-un centru de reținere și arestare preventivă decât ca soluție de ultim resort.

Condițiile arestului la domiciliu:

Luarea măsurii arestului la domiciliu față de inculpat presupune întrunirea condițiilor prevăzute la art. 223 alin. (1) sau la alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceleași condiții în care se poate dispune și măsura arestării preventive:

1. Numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
   • inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
   • inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
   • inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
   • există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
2. Măsura preventivă a arestului la domiciliu se poate lua față de inculpat și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
3. Să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului/inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
4. Să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată.

Organele judiciare competente să dispună luarea măsurii arestului la domiciliu

În ceea ce priveşte măsura arestului la domiciliu, asupra acesteia va dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi (JDL), atunci când cauza se află în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară (JCP), atunci când cauza se află în procedura de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată (completul de judecată desemnat cu judecarea cauzei), pentru cauzele aflate în faza de judecată.

Procedura de soluționare a propunerii

În cursul urmăririi penale, măsura arestului la domiciliu se ia la propunerea motivată a procurorului, iar în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății, la propunerea procurorului sau din oficiu.

În cursul urmăririi penale, precum și în procedura de cameră preliminară, propunerea se soluționează în cameră de consiliu (ședință nepublică, simetrică din punct de vedere procedural cu faza procesuală în care se află cauza penală), cu citarea inculpatului.

Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul sau instanța să soluționeze propunerea formulată de procuror. Participarea procurorului și asistența juridică a inculpatului sunt obligatorii în toate cazurile.

Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată pot dispune o soluție de admitere sau respingere a propunerea procurorului printr-o încheiere motivată.

Conținutul măsurii arestului la domiciliu

Codul de Procedură Penală prevede, la art. 221 alin. (2), obligațiile impuse inculpatului pe durata arestului la domiciliu:

• să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat;
• să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu orice alte persoane care nu locuiesc în mod obișnuit împreună cu el sau nu se află în îngrijirea sa.

În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute, în mod expres, obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive. [art. 221 alin. (4) C. proc. pen.]

Supravegherea executării măsurii

Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică, periodic, respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății. [art. 221 alin. (9) C. proc. pen.]

Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta. [art. 221 alin. (10) C. proc. pen.]

Durata arestului la domiciliu

Arestul la domiciliu se poate dispune, în cursul urmăririi penale, pe o perioadă determinată ce nu poate depăşi 30 de zile. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, doar în cazul în care subzistă necesitatea acestei măsuri.

În vederea prelungirii măsurii arestului la domiciliu, procurorul trebuie să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi cu o propunere de prelungire, propunere ce se impune a fi înregistrată la instanţa competentă cu cel puţin 5 zile înainte de data expirării duratei pe care anterior fusese dispusă măsura arestului la domiciliu.

În cursul urmăririi penale, măsura arestului la domiciliu, indiferent de numărul de prelungiri acordate, nu poate depăşi durata maximă de 180 de zile. Împlinirea celor 180 de zile de arest la domiciliu în cursul urmăririi penale determină încetarea de drept a acestei măsuri preventive.

În faza de cameră preliminară şi în faza de judecată, măsura arestului la domiciliu nu este dispusă pe o perioadă determinată; de asemenea, în urma verificării periodice a legalităţii şi temeiniciei arestului la domiciliu, în caz de menţinere, judecătorul de cameră preliminară ori, după caz, instanţa de judecată nu stabileşte o durată a acestei măsuri (ea este menţinută pe o durată nedeterminată), existând, în schimb, obligaţia de verificare, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei măsurii, verificări care se impun a avea loc la termene ce nu depăşesc 30 de zile în faza de cameră preliminară, respectiv 60 de zile în faza de judecată.

III. Concluzii

Sistemul penitenciar și centrele de reținere și arestare preventivă nu sunt cea mai adecvată formă de reeducare pentru anumite categorii de persoane care au comis infracțiuni, iar executarea pedepsei la domiciliu (nu doar privarea de libertate la domiciliu ca măsură preventivă) ar putea avea mai mult succes în reeducarea și reintegrarea în societate a acestora. A opta pentru cea mai potrivită măsură preventivă pe parcursul procesului penal constituie unul dintre cele mai importante criterii de natură a determina reducerea probabilității recidivării.

În România, spre deosebire de unele state care au optat pentru diverse sisteme de monitorizare electronică a persoanelor arestate la domiciliu, supravegherea respectării măsurii nu se face, în prezent, decât prin mijloace de verificare directă (umană), asigurate de polițiști, sistemul de monitorizare electronică fiind reglementat, dar neimplementat, încă, din rațiuni de logistică și bugetare a acestor facilități.

Societatea, în ultimii ani, se confruntă cu una dintre cele mai stringente probleme, cea a supraaglomerării penitenciarelor, ce a atras mai multe condamnări ale statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împrejurări care au culminat cu emiterea împotriva statului român a unei hotărâri prin care a fost obligat ca, într-un termen scurt, să adopte un plan de măsuri pentru rezolvarea situației.

Astfel, având în considerare aceste chestiuni, precum și calificarea acestora ca fiind veritabile priorități pe tărâmul politicii penale, alternativele încarcerării efective în centre de detenție și penitenciare, chiar și în ceea ce privește executarea pedepselor penale, trebuie să devină o orientare reală a viziunilor viitoare, neputându-se omite a se da eficiență principiului umanismului și a se recunoaște că, în centrul reglementărilor execuționale, trebuie să se afle, invariabil, ca nucleu, omul.

Photo by Alex Ivashenko on Unsplash